Olmis di Diu - A. Beline

Tornant a cjase

01 di Zenâr 2006

Il distin o la provedence e à volût che o passas buine part de mê vite tun lûc di sanscugnî ma par nuie golôs, l’ospedâl. In pratiche, une dì sì e une dì no, o partis cu la sportute des mês robis par lâ a netâmi il sanc. O sai che no soi dome jo e che l’ospedâl al è plen di malâts piês di me, ma ognun al sint la sô pache. Nol è stât facil e nancje nol sarà, se si pense che si scuen lâ fintremai l’ultime dì, se e cole di lunis, miercus o vinars, cun cualunche timp e cun cualunche malatie. Fortune che il Signôr o il gjaul o semplicementri la nature ti gjave chescj pinsîrs che a deventaressin une ossession e tu vâs indenant cun relative serenitât.
Se mi pese il partî, come paraltri a ducj, mi zove tant il savê che, passadis chês oris, o tornarai a cjase, a ripiâ chel sbit di vite che mi reste e a fâle rionâ, come cun dutis lis robis misuradis. Mi jude tant il viodi che, dal mâl al malan, o pues fâ lis robis di prime, ancje se a scartament ridot. No ai flât di ringraciâ la int che si contente e mi contente cu la sô disponibilitât e passience. Mi disin simpri: “Ch’al fasi ce ch’al po o nancje nuie. Nus baste di vêlu chi cun nô”.
Ma dongje de int dal paîs e di Ivana, che mi prepare chei plats plens di afetuose fantasie, mi da fuarce il savê che cualchidun no mi spiete dome par fâi companie o par dâi une peraule buine, ma parcè che la sô vite e dipent da la mê. Mi riferis a la mê fameute a cuatri talpis o a dôs alis che ogni dì a cjapin de mê man il sostentament che ur permet di tirâ indenant.
A pene che o vierç il puarton di cjase, anzit prime che o meti la clâf te clavarie, o sint il baiâ legri des mês cjiçutis, puntuâls come orlois svuizars. Par solit no ur dîs une peraule, ma o cjali chês codis ch’a bateculin come matis e mi domandi se si po palesâ cun plui clarece e delicatece la propie sodisfazion e devozion. I cjans no àn finît di fâ fieste che a tachin a gnaulâ i gjats. La Grise no vîf in cjase e mi spiete tal curtîl, là ch’e je parone espotiche, dutune cul risultât des sôs aventuris galantis. Se mê mari, cu la sô miserie, e à rivât a nudrî cinc fîs, o rivarai ben a passi cinc gjats cu la bondance di vuê. Prime di sentâmi o ai un altri compit: jemplâ il cit dal mei e chel da l’aghe dai canarins, che no puedin cjantâ cul cuel sut e cu la panze vueide. Sistemade la mê fameute animâl, o scuen proviodi ancje a di chê vegjetâl, che e vîf di aghe e di lûs. Ancje lis rosis a spietin, e si fasin capî benon, cul cjâf ch’al pendole, cuant che a son a sut.
Ogni tant mi domandi: “Ce saraial des mês besteutis cuant che no rivarai plui a viodi di lôr?”. Une domande che mi fâs penâ, come che a penin ducj chei ch’a àn cualchidun di proviodi di pan e di gaban. A pene che o sint la forade dal aviliment, ur dîs a lis mês besteutis: “Preait plui ch’o podês e miei ch’o podês, vuacant, gnaulant e sivilant, par che o puedi continuâ a fâ cun vualtris ce che il Signôr al fâs cun dutis lis creaturis.
Al è impuartant, al è biel, al è fondamentâl tornâ a cjase. Ma, par tornâ a cjase, tocje vê une cjase, fisiche o culturâl o spirtuâl. Se no si à nissun che ti spiete, se no si à dulà tornâ, alore sì che la vite e devente grivie e cence lûs. In chescj timps di diaspore gjeneralizade, vìnei ducj une cjase di tornâ o sìnei condanâts a une eterne profugance?