Olmis di Diu - A. Beline

Profezie nostrane

03 di Fevrâr 2007

In chescj dîs, la liturgjie nus presente i prins pas che Gjesù al fâs sul scomençâ la vite publiche. Un percors no cui sa ce lunc in timp e in spazi, che lu puartarà a fâsi amì dai tribulâts, dai puars e dai piçui e, conseguence inmediade, no cirude ma scontade, a sfidâ l’ostilitât dai aparâts plui alts, siôrs e riverîts. Nol è che lui si meti cuintri. E je la sô predicazion, il so mût di fâ, la sô libertât denant des custumancis umanis e ancje religjosis. Paraltri lu veve za dit il vieli Simeon, te pagjine umanissime de presentazion al templi, che il Frut al sarès stât cause di ruvine e di resurezion. Par impedînus chê neutralitât tant comude che nus sburte a dâi reson a Diu e al gjaul.
Gjesù al scomence il so ministeri in Galilee, là ch’al è stât tirât sù e là che al podarès pratindi une udience particolâr e invezit si cjate circondât de malinfidence e dai prejudizis di chel che al à la bocje dome par fevelâ e a sproposit. Lui si lamente cun chês peraulis incoradis che a son passadis in proverbi e che a cjatin sistematiche conferme. Il so lament dolorôs al è: “Nissun profete nol cjate bon acet inte sô patrie” (Lc 4, 24). Che il profete al stenti a cjatâ sensibilitât e simpatie al è un dât di fat e no podarìn mai dolêsi avonde di vê sbeleât e emargjinât i profetis che Diu al mande in ogni ete e in ogni tiere, Ma la robe si po ancje ribaltâle. Tal sens che ancje il popul al stente a cjatâ il so profete e no simpri si trate di tristerie o di viltât. Plui di une volte e di dôs e je la struture che e emargjine il profete e lu fâs passâ par mat o soversîf come se ancje Crist nol ves vût il stes judizi e il stes distin.
O pensavi a dut chest cualchi dì indaûr, cuant che par television al è stât fat un dibatit su la base Nato di Vicenze, che i merecans a vuelin slargjâle, sbombansi di chei che la pensin difarent, etichetât cu la etichere plui banâl: comunist, antimerecan e cualuncuist.
I intervents a son stât variegâts ma no al altece de cuistion. I argoments plui fuarts a jerin lis buteghis che a vendevin di plui, i puescj di vore, la ricognossince eterne pal aleât merecan. No si è lâts plui in là dal tacuin e de ideologjie. L’unic che al à frontade la cuistion de bande de pâs, de riduzion des armis, de difese dai puars e che al à fevelât in maniere profetiche al è stât don Pierluigi Di Piazza. Insepirantsi ai documents eclesiâi, a don Milani e sore dut al vanzeli, al à fat capî che la strade dal potenziament nucleâr nol puarte di nissune bande; anzit e puarte a la disrtruzion dal mont. Il scandull al è che potencis democratichis, civîls e avanzadis a vedin simpri un poç di bêçs par distrugi e mai par fâ sù. E che in barbe a dutis lis sconfitis dal om e dal cristian, no si rivi a tentâ une strade alternative, pacifiste, de bande des folis plenis di fan, di sêt e di fastidis.
Un politic di gjestre al à clamât “grottesco” il mût di resonâ di Pierluigi, che lu à invidât a ritirâ l’ofese fate a lui e a ducj i puars dal mont che lui, in maniere indegne, al rapresente. O scuen dî che pocjis voltis mi soi tignût in bon di vê tal nestri presbiteri un testemoni come lui e di gjoldi de sô amcizie. Mi sarès spietât, celebrantsi la zornade de vite, une peraule clare, esplicite, coragjose dal episcopât venit. Se no je vite impedî di jemplânus di bombis atomichis! Al è evident che se il magjisteri al tâs sun chestis cuistions vitâls, nol po pratindi di jessi scoltât e ubidît cu la stesse fedeltât cuant che i siei proclamis a van dai embrions ai Pacs. Don Milani al è scrit: “Se no podarin salvâ il mont, almancul o salvarìn la nestre anime e la nestre muse”.