Olmis di Diu - A. Beline

Une famee a scûr

01 di Zenâr 2006

Nancje la gjonde di pasche e nancje la lûs discrete e benedete dal ceri no rivin a distrai il gno pinsîr e a sliserî il gno cûr. In chescj dîs il gno cjâf al va saldo a une famee di parochians virtuâi ma ancje virtuôs che di tancj agns a onorin la nestre glesie. O feveli di Romeo e di Idute, tumiecins riplantâts a Colorêt di Prât. Une storie, la lôr, esemplâr, che di corantetrê agns e met in pratiche dì par dì, crôs par crôs, la promesse di fedeltât “te gjonde e tal dolôr, te salût e te malatie”. Tant esemplâr, in chescj timps di precarietât familiâr e di amôrs balarins, che no interesse a nissun mieç di informazion e comunicazion, simpri pronts a butâsi a mul tai tradiments e te violence.
Idute si è inmalade di une forme di sclerosi dibot a pene maridâts. E à rivât a tirâ sù doi fîs che cumò a son grancj. Che anzit il fî ju à fats deventâ nonos dôs voltis. Romeo al veve studiât a Tumieç cui salesians e al jere une vore puartât pes bielis letaris (al à une man splendide tal butâ jù poesiis par furlan), ma al à scugnût, come tancj, butâsi suntun mistîr. Par dîs agns al à vude oficine a Mestre e si à fat ancje un fregul di furtune che i à permetût, cuant che la femine e leve denant daûr, di comprâsi une cjasute e di dâ une man te comunitât Piergiorgio. Po la femine no à podût plui cjaminâ e di cuindis agns lui le strissine par dut. In cualunche stagjon e cun cualunche timp. Al à un e passion mostre pe fotografie. And à fatis a miârs. Poben, denant di un biel monument, di une raritât, di un sterp di rosis e je simpri Idute, che par lui e je il plui biel monument e raritât e rose.
Il passâ dai agns, la cjame simpri plui cjalcjade, la preocupazion simpri pliu marcade lu àn segnât ancje lui, che al va sogjet a moments di depression e di flaperie. Cumò graciant Idiu, al semeave che al fos rivât a gjavâsi fûr dal scus. Al à stât cu la femine a Grau e al tornave a giruçâ pai paîs. L’ultime volte lu ài viodût ai 30 di avrîl di domenie. Al jere un timp di lôfs e si jerin bagnâts tal trat, par lôr eterno, fra la machigne e la puarte de glesie. Come simpri, ancje cheste volte mi àn puartât une rose, un mac di papavars, che o vin metût sul altâr.
Prin di lassâsi, mi soi permetût di ringraciâ chescj amîs cussì fedêi. “No pues fâ di mancul di invidâus a rifleti sul fat che Romeo e Idute a son rivâts di Colorêt cun chest timp, lôr che a vevin dutis lis resons par stâ a cjase, cu la cuâl che tant int, che e varès mil resons par jessi, no je”. Si sin dâts apuntament a la prossime e sperant tun timp plui decent. Ma no sai cuant che e sarà la prossime. Parcè che, tal martars, mi à telefonât la fie, rivade sù di Rome, e mi à contât ce che no varès mai volût sintî. So pari al è rivât cjase di messe e al à dismontade la femine, come simpri. Ma al stentave e nol jere franc tai moviments. Al à dit che al leve sù un lamp te cjamare. Viodint che nol rivave a gustâ, Idute e à clamât a fuart ma cence rispueste. No podint movisi, e à fat vignî il fî, ch’al è lât sù cuntun brut suspiet. Romeo al jere distirât sul paviment, cui vôi spalancâts, e al strabascjave di no rivâ a capî un dret. I miedis, rivâts a spron batût, a àn constatât ch’al veve vude une emoragjie cerebrâl e no podevin imprometi nuie. Al è ancjemò in terapie intensive, dut intubât e cui vôi viers il sufit. La femine, in carocele, e cjale pal barcon cence baratâ peraule. O vuei sperâ che ancje Diu al cjali. De bande juste.